Alternativa: Conservatorismul
Conservatorismul este mai mult decît o viziune politică. El este de asemenea un fel de a fi, o ideologie, dar care are fundamente mult mai solide decît stîngismul. Conservatorismul pune accent pe identitatea istorică a poporului, pe realităţile spirituale şi spre deosebire de viziunea de stînga, nu are ca scop negarea ci afirmarea unor valori, conservarea lor.
Spre deosebire de mentalitatea internaţionalistă, conservatorismul se ridică mult peste nivelul material, senzorial. Pe cînd un internaţionalist îşi vede rostul său doar aici, pe pămînt, în păcate şi plăceri, conservatorul autentic aderă la acelaşi rost ca şi toate generaţiile care l-au precedat.
În orice împrejurări, în orice situaţii este nevoie de o mentalitate conservatoare. Nu putem ridica o casă fără să ţinem cont de terenul pe care vrem să o ridicăm, sau de mijloacele financiare de care dispunem. Tot aşa şi în societate: înainte de a ne propune un plan de dezvoltare, trebuie să ţinem cont de trecutul nostru, de moştenirea istorică lăsată de înaintaşi.
Economistul ne învaţă că este important ca mereu să avem rezerve în casă, dacă vrem să nu falimentăm. La fel, conservatorismul ne îndrumă să avem mereu “rezerve proprii” (identitate, viziune asupra vieţii), dacă vrem să nu dispărem ca neam.
Aşa cum un duhovnic bun ne sfătuie să ne păstrăm virtuţile pe care le-am cîştigat cu greu, tot aşa conservatorismul ne cere să păstrăm moştenirea materială şi spirituală căştigată cu atîta sînge de înaintaşi.
Stîngismul înseamnă nihilism, anarhism, relativism şi închinare la idoli. Conservatorismul este stabilitate, continuitate, scop bine definit şi Adevăr Absolut.
Epoca modernă a poporului român este caracterizată printr-o explozie a gîndirii de stînga, în timp ce viziunea conservatore s-a manifestat doar în rare cazuri. Toţi intelectualii sau politicienii români pro-sistem au fost indirect promotori ai dezintegrării poporului nostru, chiar dacă s-au numit democraţi, liberali sau conservatori.
Viziunea conservatoare a fost expusă la început de Partidul Conservator din România modernă, dar din păcate, faptele ne vorbesc că diferenţa dintre liberalii şi conservatorii români ai secolului XIX este aceeaşi ca şi diferenţa dintre republicani şi democraţi în SUA, adică inexistentă.
Primul mare gînditor român care s-a pronunţat deschis pentru o viziune conservatoare a fost Mihai Eminescu. Cu toate că la epoca sa nu a reuşit să facă schimbări mari în societate, moştenirea lăsată de el a impulsat revoluţia conservatoare care a avut loc în anii ’20-’30 ai secolului trecut.
Aceasta din urmă, reprezintă cea mai puternică zvîcnire a conştiinţei româneşti distrusă de liberalism. I-a avut ca reprezentanţi pe Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Corneliu Codreanu, Petre Ţuţea sau Mircea Vulcănescu. În istorie, acestă generaţie a rămas sub denumirea de “generaţia interbelică”, despre care chiar şi duşmanii poporului nostru au fost impresionaţi.
Modelul de luptă propus de elita conservatoare interbelică este şi azi actual, cu unele mici rectificări. Cu toate că conservatorismul interbelic a fost înăbuşit în sînge, iar exponenţii săi trecuţi prin cele mai grele temniţe, acest model reprezintă unica şansă de supravieţuire a poporului nostru, mai ales în contextul expansiunii distructive a civilizaţiei apusene.
Conservatorul Eminescu afirma că “Biserica Ortodoxă este mama poporului român”. Conservatorii interbelici scriau că “de la icoană am pornit”. Şi mai mult ca sigur, că o mişcare cu adevărat conservatoare va lua fiinţă doar avînd ca fundament creştinismul.
Numai viziunea conservatoare ne oferă un răspuns clar cu privire la rostul nostru în viaţă. Numai fiind conservatori ne mai putem numi români. Şi numai acceptînd viziunea conservatoare avem şansa de a ridica poporul român aşa cum a fost cîndva: creştin, harnic şi neînfricat de moarte.