Asasinii unirii

 În amintirea evenimentelor din 27 martie  1918…

„Unirea” nu trebuie să fie un scop în sine, ci un „fel de a fi” al românilor. Scopurile, formulate în baza raţionamentelor subiective, se schimbă sub presiunea evenimentelor politice, sociale, economice, sau a intereselor personale, pe când conţinutul Eului rămâne intact. Niciodată nu vom putea convinge un om, care îşi organizează viaţa în strictă conformitate cu  legea divină, să trateze lumea prin prisma valorilor contestabile de Dumnezeu. În relaţiile interumane creştinul loial nu va folosi arma minciunii, tertipurilor, laşităţii sau trădării. Deoarece credinţa sa nu reprezintă un scop în sine sau un brand, ci un „fel de a fi”, care nu poate fi distrus. Cu totul alta este situaţia creştinului pentru care Dumnezeu este un personaj mitic, invocat în momente de prăbuşire dureroasă spirituală sau materială,  or şi mai rău, un instrument de manipulare. Dacă omul îşi permite să facă din Dumnezeu un produs sau un brand, atunci nu putem avea încredere în sinceritatea şi durabilitatea valorilor şi a scopurilor promovate. Pentru că atunci când ocurenţele sociale şi politice vor revendica un alt trend ideatic, material sau spiritual mai avantajos decât cel vechi, acest om îl va adopta cu uşurinţă.

După colapsul sovietico-comunist, subiectul actual şi efervescent al „Unirii” a fost despuiat de conţinutul său spiritual şi umplut cu „ingrediente” geopolitice made in Russia.  În anii 90 elita de la Chişinău şi Bucureşti era, cu mici excepţii, un surogat al protipendadei, care a săvârşit în 1918 unirea Basarabiei cu România. Dacă pentru intelectualii de atunci chestiunea era „un fel de a fi”, pentru cei crescuţi şi educaţi în societatea comunistă – un scop mercantil, care ascundea ambiţii personale, interese financiare şi pretenţii politice meschine. Sub paravanul luptei naţionale şi a aspiraţiilor unioniste, valeţi ai Moscovei, dighizaţi în patrioţi şi unionişti, au conspirat împotriva românilor din Basarabia şi România şi au compromis idealul unirii. Adevăraţii români în Basarabia au fost cele 750 000 de suflete, care pe 27 august 1989, s-au adunat în piaţa Marii Adunări Naţionale, şi şi-au cerut dreptul la autodeterminare. În acelaşi timp, adevăraţii români în România au fost un grup mic de intelectuali şi politicieni care, în decurs de aproape două decenii au investit în elita moldovenească, în schimbul promisiunii de a promova  valorile româneşti, de a contribui la derusificarea românilor basarabeni şi la apropierea românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Dacă aceste sarcini ar fi fost indeplinite, „unirea” era astăzi un act istoric consemnat. Ce s-a întâmplat însă? Scopul nu a fost atins nici până în prezent, ba dimpotrivă, prin comportamentul egoist şi meschin, în raport cu unioniştii basarabeni imbatabili şi valorile româneşti,  prin abordări în stil aborigen faţă de celelalte etnii, în special cea rusească,  elita noastră a diseminat ură între cetăţenii din Republica Moldova şi cei din România. Şi asta deoarece chestiunea „unirii” nu a fost un „fel de a fi” pentru protipendada anilor 90, ci un scop formulat în jurul intereselor personale şi adaptat la discursul politic al guvernării. Nu Rusia sau Partidul Comunist a împiedicat unirea Basarabiei cu România, pe parcursul a două decenii, ci laşitatea, falsitatea şi conţinutul spiritual corupt al elitei moldoveneşti. Meritul ruşilor şi al comuniştilor este că au exploatat handicapul ei moral şi au folosit-o ca instrument de dezbinare a societăţii şi distrugere a suflului românesc în Basarabia.

„Unirea” va fi un vis atâta timp cât elita, de pe ambele maluri ale Prutului, nu-şi va redefini misiunea. O metamorfoză greu de realizat, deoarece revendică obligatoriu distrugerea spiritului material şi adoptarea conştiinţei spirituale. Aceasta trebuie să fie un „fel de a fi” incontestabil al protipendadei, indiferent de împrejurările politice, sociale şi economice.  Dezvoltarea şi perpetuarea valorilor unui popor este o cauză irealizabilă dacă are ca fundament instincte şi principii mercantile.  Atâta timp cât elita va fi vasalul politicului şi-i va accepta onorurile, existenţa ei nu va avea nicio relevanţă. Cei care trăiesc în conformitate cu pretenţiile lumii materiale, nu au nici voinţa, şi nici talentul de a lupta pentru păstrarea tezaurului spiritual al poporului. Şi chestiunea „unirii” pentru România şi Basarabia, în contextul dat, are o pondere mult mai mare decât îşi imaginează astăzi majoritatea românilor. În primul rând este o datorie a fiecărui om, în venele căruia curge sânge de român, să păstreze moştenirea generaţiilor anterioare. A scuipa peste sacrificiile trecutului este mizerabil. Şi doar o naţiune degenerată îşi poate permite gestul. Numai unui popor despuiat spiritual nu-i pasă de jertvele şi suferinţele predecesorilor făcute în numele bunăstării comune. Mai mult, o ţară care îşi abandonează teritoriul, fie şi sub presiunea ameninţărilor, iar mai apoi nu face niciun efort pentru a-şi recupera pierderile, nu va reuşi să-şi impună respectul şi prestaţia pe plan internaţional. În relaţiile interumane tindem să evităm oamenii laşi şi slabi spiritual. Mulţi profită de slăbiciunile lor şi îi exploatează la maximum. Ei devin instrumente în mâinile mizerabililor şi servesc inconştient scopurilor lor meschine. Pe scena politică internaţională este exact la fel. Statele reproduc, în procesul de luare a deciziilor şi desfăşurare a acţiunilor, practici şi comportamente comune tuturor indivizilor, indiferent de statut, activitate, religie sau etnie.

Degenerarea naţiunii este exclusiv vina elitei. Inacţiunea, laşitatea şi interesele mercantile proiectează valori eronate, pe care oamenii le asimilează şi le perpetuează. Discreditarea ideii „unirii” pe ambele maluri ale Prutului este o consecinţă a acestui fenomen. Subiectul nu mai este unul vital, aşa cum a fost perceput în 1918, ci desuet. Preocupată de jocurile şi intrigile politice, dar şi de avantajele ce îi revin, elita şi-a pierdut identitatea. Din acel moment a încetat să mai existe ca o entitate spirituală complexă, în lipsa căreia conştiinţa unui popor nu poate evolua. Când ascensiunea spirituală a naţiunii nu este înfăptuită, conţinutul ei se pierde. Valoarea este abandonată, iar non-valoarea devine o normă în cotidianul emancipat.  Iată de ce „unirea”, aidoma altor vechi pretenţii spirituale ale românilor, şi-a pierdut din actualitate şi importanţă. Subiectul nu mai face parte din sfera de interese a protipendadei. Respectiv, atenţie nu-i acordă nici mulţimea, care inconştient îi adoptă  manierele şi viciile.

Unirea nu poate fi nici ordonată, nici forţată. Iar pe fundalul unei elite corupte şi a unui popor retrograd moral chestiunea e lipsită de noimă. În asemenea condiţii discuţiile despre unire provoacă interpretări eronate şi emanaţii românofobe. Fenomenul dezorientează şi mai mult mulţimea, şi consolidează percepţiile greşite, existente în societate, despre unificarea naţiunii româneşti. Unirea va fi realizabilă doar atunci când elita va produce o revoluţie spirituală pe ambele maluri ale Prutului. Fără o mentalitate reproiectată în conivenţă cu valorile româneşti şi a unei conştiinţe naţionale dezvoltate, românii din Basarabia şi România nu vor consimţi niciodată un nou act al unirii.

Maria DIMINEŢ