Echipa morţii

“Cu zîmbetul pe buze,
Moartea-n faţă o privim,
Căci sîntem echipa morţii,
Ori învingem, ori murim!”

Înţelesul fals pe care l-au dat duşmanii românismului „echipei morţii” (de a da moartea) niciodată nu a trecut prin mintea legionarilor. „Echipa morţii” este pregătită nu pentru a da ci pentru a primi moartea.

„Echipa morţii” este expresia stării de suflet a tineretului legionar care în faţa obstacolelor, loviturilor, uneltirilor, prigoanelor care îi asaltau de pretutindeni şi avînd senti­mentul acesta grozav al singurătătii, al niciunui ajutor, au opus: Hotărîrea morţii. Este expresia tineretului de a merge înainte, trecînd prin moarte.

* * *

În mai 1933 se formează o echipă din: preotul Ion Dumitrescu, profesorul Papuc şi alţi 13 legionari. Înainte de a pleca să străbată o jumătate din ţară, ei îşi dau denumirea de „Echipa morţii”. De la Iaşi, a sosit Căprioara (camioneta). Au de parcurs: Bucureşti – Piteşti – Râmnicul­ Vâlcea – Târgul Jiu – Turnul Severin – Oraviţa – Reşiţa. În fata lor stă cea mai mare expeditie legionară. Pleacă cu 3.000 de lei în buzunar, pentru benzină şi încolo cu ce le va mai da Dumnezeu şi oamenii din cale. Merg cu legile ţării în mână.

La Târgul Jiu, la Turnul-Severin, sunt urmăriţi şi atacaţi de poliţie şi jandarmi. Ei se aşează în genunchi în faţa revolverelor, cu piepturile deschise, acoperind roţile maşinei.

La Oraviţa sunt aşteptaţi cu mitraliere la marginea oraşului si arestaţi. După o zi, procurorul Popovici le dă drumul, negăsindu-le nicio vină. Pentru că ei, nu fac nimic, nu vorbesc nimic, nu ţin întruniri. Merg si cântă. Atât. Lumea însă înţelege. Îi primeşte cu flori. Le dă mâncare şi benzină pentru maşină. Pe unde trec ei, rămâne o dâră de en­tuziasm.

La Reşiţa nici în vreme de război, nu s-a văzut atâta armată. Ea este adusă din oraşele vecine, ocupă orăşelul şi-l înconjoară de jur-împrejur. Guvernul le-a întins o cursă. Aşteptau momentul oportun pentru a-i reprima. Legionarii însă au evitat ciocnirea şi au mers mai departe.

În Arad, în satul Chier, jandarmii, împreună cu jidanii au răsculat pe ţărani strigând c-au trecut bandele roşii din Ungaria. Ţăranii înarmaţi cu furci, cu topoare şi ciomege s-au nă­pustit asupra legionarilor. Aceştia n-au mai avut timp să explice cine sunt. Loviturile i-au umplut de sânge. Lui Sterie Ciumeti i s-a rupt mâna dreaptă, căzând în marginea drumului în nesimţire. Alături de el zăcea Adochitei. Toţi au fost răniţi. Apoi au fost arestaţi, transportaţi la Arad şi introduşi în celule separate. Daţi în judecată pentru rebeliune, procesul a avut loc peste 7 zile. Au pledat avocaţii: Ion Moţa, Vasile Marin, Corneliu Codreanu. Au fost achitaţi cu toţii.

„Echipa morţii” după două luni de zile, s-a reîntors la Bucureşti. Luptele ei, suferinţa la care a fost supusă, nedreptăţile, procesele, rănile ei, au răscolit sufletul întregului Ardeal.

Şi atunci, ca şi acum – în lăudata „democraţie” interbelică, ca şi în „democraţia” actuală – legionarii nu aveau dreptul nici măcar de a cânta, de a-şi afirma crezul creştin, naţional, românesc.