Mircea Eliade: O Revoluţie Creştină

„Anul 1927 a însemnat începutul luptei între „generaţii”. Nu lupta între bătrâni şi tineri – cum s-a crezut şi s-a spus multa vreme – ci războiul între două lumi: pe de-o parte lumea veche, care credea în pântec (primatul economicului şi al politicianismului), iar pe de alta parte lumea nouă, care îndrăznea să creadă în Duh (primatul spiritului). Mişcarea tinerească din 1927 s-a născut cu conştiinţa acestei misiuni istorice: de a schimba sufletul României, subordonând toate valorile unei singure valori, supreme: Spiritul. Subordonare care înseamnă, mai ales în faza eroică – sacrificiu, renunţare la sine, asceză.

Sensul istoric al acestei mişcări tinereşti nu este deloc greu de descifrat. Avându-şi izvoarele vii în creştinism – şi creştinismul înseamnă „răsturnarea tuturor valorilor” – ea încearcă crearea unui om nou. Căci omul timpurilor moderne a rămas integrat în vechea economie luciferică: a egoismului, a instinctelor, a valorilor celei mai abjecte biologii. De câte ori a apărut în istorie un om nou, el s-a înfăptuit printr-un primat al valorilor spirituale. Lupta între lumină şi întuneric, între bine şi rău, nu va fi curmată decât la sfârşitul veacurilor. Dar orice nouă victorie a spiritului, a luminii, nu s-a împlinit decât printr-o renunţare desăvârşită la instinctele de conservare individuală. Omul nou înseamnă, înainte de toate, depăşirea firească a acestor instincte.
Depăşire de care istoria ţine întotdeauna seama. Este de altfel semnificativ că nici în istorie, nici în eternitate, nimic nu se dobândeşte decât printr-un act de renunţare. Istoria unui neam nu e posibilă fără renunţarea la viaţa a unui număr imens de oameni. Dar, de asemenea, mântuirea nu poate fi nădăjduită decât după ce omul renunţă la sine, la limitele individualităţii sale.

Asemenea „cauze”, asemenea „idealuri”, nu se mai întâlniseră de mult în istoria României moderne. De aici mirarea indignată a oamenilor lumii vechi. Căci tineretul, care se arată totuşi dornic de lupte şi de sacrificiu nu voia şi nu făcea politică.

Lupta era dusa pe cu totul alte niveluri – inaccesibile, fireşte, politicienilor. De aceea mi s-a părut lipsită de sens formula „despoliticianizarea tineretului” – când nici unul dintre tinerii crescuţi în mistica nouă, nu era preocupat de nici un fel de idee sau scop politic. De altfel, era revoluţiilor politice fiind încheiată în 1918 – istoria care începe acum nu se va cunoaşte, pentru o bună bucată de timp, decât revoluţii spirituale.

Şi nici una din revoluţiile care s-au făcut sau sunt în drum de a se face, nu s-a desfăşurat atât de total sub semnul spiritului, ca cea a tineretului românesc. Nici una, mai ales, n-a încercat o atât de desăvârşita „reactualizare” a creştinismului răsăritean.

De multe sute de ani, se părea ca creştinismul răsăritean nu mai poate crea forme istorice. Lumea modernă, de la Renaştere încoace, trecuse pe lângă acest creştinism răsăritean, ignorându-l sau dispreţuindu-l. Tot ce mai părea „viabil” din mesajul Mântuitorului, era căutat şi găsit în formele occidentale şi nordice ale creştinismului. Şi iată, deodată, la zece ani după sincopa ortodoxiei ruseşti (destul de aproximative, de altfel) – apare o nouă formă de viaţă istorica, revoluţionară, alimentată de ortodoxie! De abia acum începe să fie înţeles sensul acestei revoluţii creştine, care încearcă să creeze o Românie nouă creând întâi un om nou, un creştin perfect – şi care înlocuieşte vechea „viaţă politică”, printr-o „viaţă civilă”, adică restaurează raporturi de omenie şi de creştinătate în sânul aceleiaşi comunităţi de sânge. De abia acum începe să se vorbească despre o „misiune a României”. Căci o misiune istorică nu poate fi justificată decât printr-un „imperialism spiritual, printr-o nouă valorificare a vieţii omeneşti, la care participă un neam întreg. Şi aceasta valorificare a vieţii umane o încearcă şi o realizează tineretul românesc de astăzi, printr-o trăire cât mai aproape de idealurile creştinătăţii răsăritene. Dacă ea va izbuti până la capăt – dacă va cuprinde, adică, întreaga comunitate românească – va fi cea mai mare revoluţie a veacului.

[Buna Vestire, 27 Iunie 1937]